Ni se spune des sa fim noi insine. Sa fim sinceri. Sa ne aratam asa cum suntem. Si da, cei mai multi dintre noi chiar ne dorim asta.
Dar vrem si sa fim placuti. Acceptati. Uneori, pur si simplu, vrem sa apartinem.
Si da, ne ajustam. Ne adaptam. Mai tinem cate ceva pentru noi—nu ca sa pacalim, ci ca sa ne integram. Asta nu ne face falsi. Ne face umani.
Dar uitam o nuanta importanta:
A fi sincer cu tine nu inseamna sa spui “asta sunt eu – take it or leave it.”
Si cu siguranta nu inseamna sa te invinovatesti atunci cand nu te simti inteles sau vazut.
E despre a observa cand te adaptezi ca sa creezi conexiune, si cand incepi sa-ti ascunzi bucati din tine ca sa nu deranjezi. E despre a te intreba: “Fac asta pentru ca ma reprezinta… sau pentru ca sper sa fiu acceptat?”
Pentru ca exista o diferenta mare intre a te face invizibil ca sa fii acceptat, si a forta adevarul tau doar ca sa te simti valid/ validat. Nu trebuie sa fii invizibil ca sa fii acceptat. Si nu trebuie sa fii radical ca sa fii autentic.
Exista un spatiu intre cele doua. Iar acel spatiu? Acolo incepi sa fii tu cu adevarat!